Poezii de G Gabriel Petru Băețan în ordine aleatorie

Nevoia de suferință

uneori, e nevoie de fierbinţeala lacrimilor
pentru ca dinăuntrul nostru să se evapore veninul lamentaţiei

uneori, e nevoie de cataracta lipsurilor
pentru ca subconştientul să poată vedea dincolo de aparenţe

uneori, e nevoie să renunţăm la un om
pentru a îi păstra amintirea vie
limpede

uneori, e nevoie de ghilotina deznădejdiei peste capetele noastre încoronate cu prea mult orgoliu
pentru a restabili echilibrul lucrurilor
pentru ca rugăciunile să îşi recapete gustul din copilărie

uneori, omul are nevoie suferinţă
ca de o resuscitare a simţurilor
ca de un restart lăuntric
pentru ca speranţa să nu rămână inertă
pentru ca sufletul să redevină
fecund

Gheorghiță

Deși nu am avut ocazia să ne cunoaștem niciodată
în sângele nostru se vorbește același dialect.
Pe aici încă se mai moare din greșelile altora.
În lumea aceasta pe care tu nu ai apucat să o distingi
toate dezastrele poartă același nume: OMUL.
Mama Lucreție, deși nu recunoaște, încă te mai visează.
Uneori, ochii ei de un albastru infinit ascund de ochii celorlalți lacrimi.
Gheorghiță, stropii aceia de suflet sunt rugăciuni pentru tine
și deși nu îți mai pronunță de mult numele
abia așteaptă să te revadă.
Satul și-a schimbat doar fața. Cămările oamenilor au rămas aceleași.
Și cu toate că am plecat cu toții din el
într-un fel am rămas acolo.
Tată Oane încă se mai teme de injecții.
Odată a făcut preinfarct și aproape că ți-a simțit degetele pe mână.
Cândva te va legăna din nou cu aceeași neștirbită afecțiune.
Dar nu încă, dar nu încă...
Gheorghiță, probabil astăzi ai fi fost un bărbat bine,
cu casă, cu familie și cu copii.
Uneori am fi pescuit împreună din prăpastiile vieții absolutul.
Am fi râs din nimicuri. Ne-am fi purtat pe umeri unul altuia necazurile.
Însă și mai probabil, ai fi fost mult prea bun pentru lumea aceasta câinoasă
Gheorghiță...

A opta zi după facerea lumii

 
a opta zi după facerea lumii
pentru a da mai mult suflu cuvintelor
pentru a i se răspândi voinţa în toate cotloanele existenţei
Dumnezeu a creat poeţii
şi le-a poruncit:
“ voi trebuie să fiţi solii mei în orice limbă
şi vestitorii luminii în sufletele oamenilor
nu lăsaţi nici o ureche nemângâiată 
nu lăsaţi nici un fir de iarbă neexplorat de ochiul ager al gândurilor voastre
 
tranformaţi orice detaliu în mirare
 şi orice zbucium în capodoperă
 
domesticiţi umbrele
vorbiţi-le chiar şi morţilor
interogaţi chiar şi pietrele
 
prin voi speranţa se va infiltra
chiar şi în peştera subconştientului”
 
şi de atunci
în fiecare atom al Universului
sălăsluieşte aşteptând să fie decriptat de poeţi
câte un vers
 

Singurătatea și alte vagoane de gânduri

 
când nu vrei să adormi singur
singurătatea începe din nou să îţi sângereze
ca un membru rănit într-un vechi război
pentru subzistenţa sufletului
 
şi nu găseşti în nici o amintire pansament
şi întrebările te lovesc în ceafă ca un bumerang
împrejur nici un răspuns, nici o mână, nici o aripă
 
îţi trec prin minte vagoane de gânduri
și auzi adesea cum îţi respiră moartea în ceafă
 
toţi oamenii sunt plecaţi în alte vise
chiar şi după ce adormi 
singur...
 

Altceva

 
ceea ce îmi exprimi tu
e altceva
 
altceva decât ceea ce electrizează alte inimi
altceva decât ceea ce face natura să înflorească
altceva decât ceea ce adună laolaltă lumea în biserici
 
ceva ce într-o poezie s-ar simți ca într-o menghină
ceva mult mai presus de ceea ce oamenii profanează adesea
mutându-şi sufletele sumar îmbrăcate
de la o adresă la alta
ceva mult mai îmbietor decât orice expresie a luminii
ceva ce nici un muritor nu poate exprima cu acurateţe
 
da. altceva
altceva decât un zăcământ neexploatat de inspiraţie 
altceva decât un simplu capriciu al sângelui meu adesea efervescent
altceva decât o simplă podgorie de dorinţe
care se aşteaptă degustate
 
ceea ce îmi exprimi tu 
nu se spune, nu se vede, nu se-aude
este o extensie a infinitului în simţuri
este dorul sfinxului de apă
este pofta nou născutului de viaţă
este ceea ce , întins într-o grădină primăvara
îşi imaginează orbul
despre flori
 
 
 

Cercetătorii nimicului

 
Încă nu s-a descoperit mai nimic!
Fiecare nouă planetă, fiecare cercetare științifică, fiecare nouă invenție 
Nu aduce mai nimic nou!
Suferința e tot suferință! Moartea e tot moarte și ne pândește la colțul pâinii...
Aceeași incertitudine pretutindeni, 
Aceleași străzi pavate cu disperare,
În îmbrățișarea acelorași sticle se refugiază bețivii...
Poezia e tot poezie și mă ascund în ea ca un ștruț speriat de propriile gânduri...
Mama e tot mamă și îmi regenerează mereu țesuturile, 
Chiar dacă uneori nu îmi înțelege pe deplin frământările....
 
Încă nu s-a scris softul acela care să suporte durerea în locul nostru! 
Încă nu s-a lansat telefonul acela care ne lipsește cu desăvârșire
Care să ne permită să vorbim cu cei dispăruți,
Care să ne ofere accesul la nelimitat la subconștient!
 
Fiecare inovație anunțată cu surle și trâmbițe
Nu este altceva decât nimicnicie împopoțănată!
Punctul e tot punct și tot ceea ce contează este înainte de el!
 
Încă nu s-a descoperit tehnologia aceea
Care să mă vindece pe mine 
De mine
Geniilor
Care să nu mai lase loc de interpretări...
 

Dansăm

 

Dansăm. Numai privindu-ne dansăm
Și-adesea fără să clipim.
Împrejurul nostru nici țipenie nu-i, și nici muzică!
Dansăm ca și cum zborul păsărilor
Se dezbracă de gravitație !
Dansăm ca doi atomi care se aleargă
În măruntaiele aceleiași substanțe.

Dansăm ca niște pixeli !
Dansăm ca niște bezmetici!
Și cu cât ritmul devine mai alert
Cu atât priza dintre noi devine mai solidă!

Nu e nimic forțat în mișcările noastre
Nici o ezitare, nici o smucire.

Dansăm ca și cum vântul
Unduiește lanul de grâu în luna lui Cuptor
Sub noi pământul fierbe
Deși nu îl atingem niciodată pâmântul cu tălpile!

Dansăm ca și cum ne-am confesa prin dans
Pupila lunii se mărește de fiecare dată când ne întrezărește
Sângele meu se ridică în picioare
Mijlocul tău devine un mijloc de transport către Țara de Nicăieri...

Tu nici măcar nu știi că dansăm!

Anti spirit

Știri peste știri și nici un chiștoc de adevăr !
Biserici la fiecare pas și nici un loc de odihnit spiritul !
Vrei să uiți totul dar facturile nu îți permit acest lux.
Vrei să asculți ceva revigorant
Ceva care să îți aducă aminte cine ești și de unde vii
Dar în tăcere, ce năstrușnic zgomot !
Noroc cu cu Balada lui George Enescu !

Vrei să citești ceva de oblojit rănile
Dar toate cărțile geniale sunt scrise de anonimi.

Vrei să îmbrățișezi ceva la fel de percutant ca un pahar de vodcă
Dar toți oamenii care îți ies în cale sunt transparenți !

Vrei să blestemi dar cuvintele ți se poticnesc în gât.
Vrei să dormi dar te bântuie nenăscutele disperări.
Vrei să te descarci și tu cuiva
Suflet de la suflet
Dar numai ecrane și aplicații !

Cândva, toate acestea
Vor fi subiecte tabu
Între om-boți.

Poesie vivante

Poezia este mai vie decât toţi oamenii şi toate vietăţiile la un loc.
Mai vie decât o cezariană proaspătă 
din care scâncet stă să erupă.
Mai vie decât viţa de vie cu a cărei sevă unii 
îşi dreg rănile.
Mai vie decât toate focurile văzute şi nevăzute ale Universului.
O fecundație într-un bob de sare,
minereul de speranță ce iradiază 
chiar şi plumbul ,
chiar şi un ocean lacrimi.
Atât de vie încât uneori îi pulsează morţii în ochi.
Da. Poezia se perpetuează chiar şi dincolo.
Ea însufleţeşte liniştea din cimitire.
Ea dă amintirilor celor dragi ecou în eternitate.
Poezia este viaţa însăşi,
Combustibilul motricităţii noastre,
instinctul de a iubi.
Poezia este atât de vie încât 
fiecare undă radio care se propagă prin trupurile noastre
e un vers!
 

Nescrisul

oh suflete, tu simți cu fiecare por
că ceea ce se scrie este numai suprafața aisbergului
și că mintea poate reproduce numai o fărâmă
din mareele ce mistuie
lăuntrul

prin lacrimi
se va face rocada

top