Cei care trăiesc pe dinăuntru
sunt oameni ca şi mine
care trăiesc pe dinăuntru
ca într-un schit săpat în carnea lor
de întrebări fără răspuns
în care Dumnezeu
încă din primordialele infinituri
prin sensibilitate
şi-a lăsat amprenta
oameni oglindă
în a căror privire
se reflectă toate suferinţele
care preferă să vocifereze prin artă
şi dacă ar prinde cu adevărat glas
agonia lor interioară
lumea întreagă
ar asurzi
Tu nu auzi…
tu nu auzi cum creşte floarea de cireş
atunci cînd în natură ne făgăduim
eternitatea
ca într-un altar...
ne logodim pentru a nu ştiu cîta oară
în catedrala din îmbrătişarea noastră
lumina zilei ne izbeşte
de parcă Dumnezeu din cer
se uită pe fereastră...
îmi pare fiecare revedere început
sîntem uşori ca două respiraţii
ca două idealuri care prind rădăcină
în deşertul memoriei...
...şi-atunci cînd nu spunem nimic
descoperim răspunsul în zefir
şi în ninsori de fluturi...
tu nu auzi cum vine primăvara
cum creşte pulsul soarelui
atunci cînd în natură ne făgăduim
eternitatea
cum universul
e un cîntec de orchestră
pe care Dumnezeu o dirijează
prin notele muzicale
ale inimilor noastre...
The show must go on
suflete
nu îți mai face iluzii!
în viața aceasta scurtă şi dureroasă precum o electrocutare
fiecare om îşi poartă propriul fotoliu
chiar şi atunci când traversează deşertul
nimeni nu va priveghea la căpătâiul tău
nimeni nu îți va remarca umbra însângerată
nimeni nu îți va auzi ultimul țipăt de lebădă
fii mereu pregătit pentru o execuţie în direct la care ceilalţi, în loc să se întristeze,
vor râde şi vor aplauda ca în fața televizorului
pregăteşte-te pentru toate atentatele la integritatea ta
pentru eşuarea pe malurile introspecţiei
şi nu te aştepta ca cineva să îţi comemoreze trecerea
prin ciurul durerii
fii autonom într-o lume cu din ce în ce mai puține reflexe
teleghidată
oh suflete
viaţa nu este altceva decât un reality show ieftin
peste care moartea cade
ca o pană de curent
Aştept
...şi-atunci cînd ultimul crepuscul
trimite luna la plimbare
mai tălmăcesc în scris
ca într-un rebus
spectrul icoanelor tăcute
sînt victima polemicii supreme
o inimă săpată într-o stîncă
şi umbra mi-e convoi funebru
la care-aştept
să-mi fie Dumnezeu dricar
Întoarcerea la poezie
după incursiuni tulburătoare
printre oameni
mă întorc la poezie,
acolo unde suferinţa este doar o metaforă,
acolo unde nu sunt nevoit să strig
pentru a fi înţeles de ceilalţi,
acolo unde timpul
capătă o densitate mult mai mare,
iar moartea,
alergată nopţi la rând de întrebări,
gâfâie
da!
mă întorc la poezie
aşa cum se întoarce un copil
neadaptat la nefericire
în pântecul mamei
Tu eşti biblioteca mea
toată informaţia din univers
adunată într-o singură inimă
în cămăruţele tale
se odihnesc marii clasici
se citeşte alfabetul orbilor
şi biblia nefericiţilor
tu eşti răspunsul la toate întrebările
şi întrebarea la care aş putea răspunde
în nenumărate moduri
tu eşti poezia şi proza într-o perfectă armonie
tu mă faci să oscilez între comedie şi dramă
între nopţi metaforă şi dimineţi nescrise
cînd silueta ta de stilou se topeşte
în cerneala proaspătă a cerului
tu eşti prima şi ultima pagină a vieţii mele
tu ai putea lua cu uşurinţă premiul Nobel la literatură
pentru simplu fapt că te laşi scrisă
pe aşternuturi...
Paradoxuri de poet
să decojești răspunsurile de aparențe
adesea cu prețul insomniei
să nu suferi de nimica şi să ai sufletul sfâşiat de lipsurile altora
să taci
şi vuietul gândurilor tale să sperie chiar şi ţânţarii care îţi râvnesc sângele
să auzi cum trece viaţa dinspre carne înspre pietre
să simţi îmbrăţisările morţilor tăi
în mirosul de după ploaie al pământului
să fii o epavă amoroasă şi cu toate astea să se ancoreze de cuvintele tale
alte naufragiate suflete
să îţi permiţi întotdeauna să donezi bucăţi din tine
indiferent dacă tu ai sau nu ce pune pe masă
să priveşti lumea printr-un hublou prin care până şi hoiturile
par să aibă în ele ceva miraculos
să fii porţelanul pe care îl poate sparge numai gândul promiscuităţii
să fii asamblarea limbii tuturora
să fii toate lacrimile
plânse și neplânse
revărsate într-un vers...
