Nevoia de suferință
uneori, e nevoie de fierbinţeala lacrimilor
pentru ca dinăuntrul nostru să se evapore veninul lamentaţiei
uneori, e nevoie de cataracta lipsurilor
pentru ca subconştientul să poată vedea dincolo de aparenţe
uneori, e nevoie să renunţăm la un om
pentru a îi păstra amintirea vie
limpede
uneori, e nevoie de ghilotina deznădejdiei peste capetele noastre încoronate cu prea mult orgoliu
pentru a restabili echilibrul lucrurilor
pentru ca rugăciunile să îşi recapete gustul din copilărie
uneori, omul are nevoie suferinţă
ca de o resuscitare a simţurilor
ca de un restart lăuntric
pentru ca speranţa să nu rămână inertă
pentru ca sufletul să redevină
fecund
Gheorghiță
Deși nu am avut ocazia să ne cunoaștem niciodată
în sângele nostru se vorbește același dialect.
Pe aici încă se mai moare din greșelile altora.
În lumea aceasta pe care tu nu ai apucat să o distingi
toate dezastrele poartă același nume: OMUL.
Mama Lucreție, deși nu recunoaște, încă te mai visează.
Uneori, ochii ei de un albastru infinit ascund de ochii celorlalți lacrimi.
Gheorghiță, stropii aceia de suflet sunt rugăciuni pentru tine
și deși nu îți mai pronunță de mult numele
abia așteaptă să te revadă.
Satul și-a schimbat doar fața. Cămările oamenilor au rămas aceleași.
Și cu toate că am plecat cu toții din el
într-un fel am rămas acolo.
Tată Oane încă se mai teme de injecții.
Odată a făcut preinfarct și aproape că ți-a simțit degetele pe mână.
Cândva te va legăna din nou cu aceeași neștirbită afecțiune.
Dar nu încă, dar nu încă...
Gheorghiță, probabil astăzi ai fi fost un bărbat bine,
cu casă, cu familie și cu copii.
Uneori am fi pescuit împreună din prăpastiile vieții absolutul.
Am fi râs din nimicuri. Ne-am fi purtat pe umeri unul altuia necazurile.
Însă și mai probabil, ai fi fost mult prea bun pentru lumea aceasta câinoasă
Gheorghiță...
A opta zi după facerea lumii
Singurătatea și alte vagoane de gânduri
Altceva
Cercetătorii nimicului
Dansăm
Dansăm. Numai privindu-ne dansăm
Și-adesea fără să clipim.
Împrejurul nostru nici țipenie nu-i, și nici muzică!
Dansăm ca și cum zborul păsărilor
Se dezbracă de gravitație !
Dansăm ca doi atomi care se aleargă
În măruntaiele aceleiași substanțe.
Dansăm ca niște pixeli !
Dansăm ca niște bezmetici!
Și cu cât ritmul devine mai alert
Cu atât priza dintre noi devine mai solidă!
Nu e nimic forțat în mișcările noastre
Nici o ezitare, nici o smucire.
Dansăm ca și cum vântul
Unduiește lanul de grâu în luna lui Cuptor
Sub noi pământul fierbe
Deși nu îl atingem niciodată pâmântul cu tălpile!
Dansăm ca și cum ne-am confesa prin dans
Pupila lunii se mărește de fiecare dată când ne întrezărește
Sângele meu se ridică în picioare
Mijlocul tău devine un mijloc de transport către Țara de Nicăieri...
Tu nici măcar nu știi că dansăm!
Anti spirit
Știri peste știri și nici un chiștoc de adevăr !
Biserici la fiecare pas și nici un loc de odihnit spiritul !
Vrei să uiți totul dar facturile nu îți permit acest lux.
Vrei să asculți ceva revigorant
Ceva care să îți aducă aminte cine ești și de unde vii
Dar în tăcere, ce năstrușnic zgomot !
Noroc cu cu Balada lui George Enescu !
Vrei să citești ceva de oblojit rănile
Dar toate cărțile geniale sunt scrise de anonimi.
Vrei să îmbrățișezi ceva la fel de percutant ca un pahar de vodcă
Dar toți oamenii care îți ies în cale sunt transparenți !
Vrei să blestemi dar cuvintele ți se poticnesc în gât.
Vrei să dormi dar te bântuie nenăscutele disperări.
Vrei să te descarci și tu cuiva
Suflet de la suflet
Dar numai ecrane și aplicații !
Cândva, toate acestea
Vor fi subiecte tabu
Între om-boți.
Poesie vivante
Nescrisul
oh suflete, tu simți cu fiecare por
că ceea ce se scrie este numai suprafața aisbergului
și că mintea poate reproduce numai o fărâmă
din mareele ce mistuie
lăuntrul
prin lacrimi
se va face rocada
